Un distins client revine la restaurantul lui preferat după o absenţă de 30 de ani. Ia loc la masa la care mai stătuse cândva, iar ospătarul îi aşează în faţă, în coperţi simandicoase, meniul.
– Mulţumesc, spune clientul, dar n-am nevoie.
– Dar cum veţi comanda mâncarea dorită dacă nu ştiţi ce avem?
– Ştiu, spune clientul şi, după ce trece pe lângă nări farfuria de supă, spune:
– Aş dori supă de raţă sălbatică fiindcă văd că aveţi.
– Într-adevăr, avem, spune uimit ospătarul. Pentru felul doi?
Clientul ridică la înălţimea ochelarilor un platou lucios şi comandă pulpă de căprioară în sos franţuzesc.
– Uluitor, se miră ospătarul. De luni de zile nu am mai preparat acest fel de mâncare, dar astăzi îl avem.
Merge la bucătărie şi povesteşte înfrigurat celor de acolo că a venit un client care ştie tot ce avem numai mirosind farfuriile.
– Maricico, zice el bătrânei bucătărese, bagă tu linguriţa asta prin lenjerie să văd dacă tâmpitul ăsta ştie şi ce avem la desert.
Se întoarce la masă, rearanjează tacâmurile şi-l întreabă pe exoticul client ce desert doreşte. Clientul adulmecă de la distanţă linguriţa şi exclamă fericit:
– Dumnezeule, mai trăieşte Maricica! Vreau s-o revăd!
